Misterul roscovanei
23 octombrie 2016
Inteligenta spirituala
10 ianuarie 2017
Toate

Psihotrauma (I)

Beautiful little girl with big blue eyes

Cuvântul traumă este o contragere a cuvântului „traumatism” şi îşi are originea în limba greaca veche: traumatismos, care poate fi tradus prin „rană”. Transpus în psihopatologie, cuvântul este definit  ca transmiterea unui şoc psihic, şi nu mecanic, care este exercitat de agenţi exteriori psihici, şi nu fizici asupra psihismului, deci nu asupra corpului, provocând tulburări psihice, nu somatice.

Marele dicționar al psihologiei Larousse definește trauma ca fiind un eveniment suferit de un subiect care are din aceasta cauză o foarte puternică reacție afectivă și emoțională, ce-i pune-n joc echilibrul psihologic și duce adesea la o decompensare de tip psihotic sau nevrotic sau la diverse somatizări; cuvântul traumă înseamnă rănire psihică – atunci când procesele de tipul percepție, trăire emoțională, gândire, memorie sau imaginație nu mai funcționeză normal sau sunt considerabil limitate.

În Tratatul de traumatologie, Riedesser și Fischer au definit experiența traumatică drept „un eveniment vital de discrepanță între factori situaționali amenințători și posibilitățile de surmontare individuale, care apare cu sentimente de neajutorare și abandon lipsit de apărare și determină astfel o zdruncinare de durată a înțelegerii de sine și a înțelegerii lumii”. 

În 16 conferinţe despre traumă, Louis Crocq defineşte traumatismul psihic sau trauma astfel: „Fenomenul de perturbare  care se petrece în interiorul psihismul în urma excesului de excitaţii exterioare în cazul unui eveniment subit, violent şi agresor trece prin efracţie  dincolo de mecanismele de apărare ale acestui psihism”.

Din definiţia lui Fischer şi Riedesser reies cele două mari elemente: capacităţile de gestionare a situaţiei, în sensul păstrării unui anumit nivel de control al situaţiei cu care se confruntă subiectul şi situaţia în care se află persoana, situaţie ce este percepută ca ameninţătoare pentru integritatea sa fizică sau psihologică.

Se pot observa câteva puncte importante în definiția de mai sus: o traumă este o relație discrepantă între caracteristicile situaționale și cele personale – trauma apare atunci când tipul de pericol depășește capacitățile personale de a-i face față; consecințele ce vin odată cu trauma privesc și periclitează întreaga viață, acționând mai ales la nivelul sentimentelor. Situația traumatică pune la grea încercare viața unui om, aducând în prim plan sentimente numite în definiția lui Fischer și Riedesser neajutorare, abandon lipsit de apărare, slăbiciune, pierderea controlului. Modificarea adusă de o traumă este una de durată în întreg sistemul personalității, repercursiunile vizând atât înțelegerea de sine cât și perceperea lumii înconjurătoare. De asemenea, repercursiunile unei experienţe traumatice sunt ample. Ele vizează atât înţelegerea de sine, adică modul în care un  om se percepe şi trăieşte, cât şi perceperea lumii în care trăieşte.

Deci, trauma este produsă de stresorii severi, copleşitori pentru abilităţile adaptative obişnuite care constituie o ameninţare la adresa funcţionării normale fizice sau psihice, o ameninţare cu moartea sau cu rănirea gravă a persoanei sau a celorlalţi. Trauma are un caracter relativ, rezultând tocmai din această discrepanţă care poate să apară sau nu între caracteristicile situaţionale şi cele personale. Subiectivitatea individului este cea care atribuie unora din factorii mediului extern sau intern semnificaţia unor pericole sau obstacole prezente sau viitoare cu consecinţe inevitabile şi inacceptabile. Aceasta înseamnă că, oricare ar fi natura factorului intern sau extern sau forma sub care acesta se prezintă subiectului, aceştia nu devin factori psihotraumatici atâta timp cât nu li se conferă o semnificaţie ameninţătoare apreciată ca fără ieşire. Subiectivitatea individului este cea care poate „vedea” o ameninţare mai mare, chiar şi acolo unde nu există nici un temei real şi transformă astfel în psihotraume şi ceea ce pentru alţi indivizi nu are un astfel de caracter. Şi invers, tot ea este cea care diminuează semnificaţiile, care ignoră reale pericole sau care acceptă conştient riscuri plecând, de exemplu, de la anumite convingeri sau de la speranţa unor avantaje fie şi numai într-o viaţă viitoare.

Implicarea subiectivităţii este de departe cea mai importantă particularitate a acestui tip de agresor. Într-adevăr, ea conferă traumei psihice un caracter inedit, de trăire subiectivă, modulează semnificaţii şi modalităţile de răspuns conferindu-le un caracter individual, contribuie la constituirea unor serioase obstacole în cale celui care caută să-i descifreze întreaga semnificaţie şi îşi pune amprenta şi asupra celorlalte particularităţi.

Produs al subiectivităţii individului, trauma psihică este ea însăşi o structură subiectivă. Ca urmare, ea nu este reprezentată direct de factorii externi sau interni cu factorii cu potenţial psihotraumatogen aşa cum nu de puţine ori se consideră, ci de semnificaţia de pericol sau obstacol cu consecinţe inevitabile şi inacceptabile atribuită acestora de către subiectivitatea individului şi trăită în plan mintal de acesta; este un aspect deosebit de important de reţinut. Fischer şi Riedesser (1998/2001) scot în evidenţă faptul că trauma nu este un eveniment ca atare şi nici o calitate sigură a unui proces obiectiv exterior. Ei subliniază faptul că esenţială este recunoaşterea faptului că trauma psihică reflectă interacţiunea dintre perspectiva externă şi cea internă. Ca atare, pentru a acoperi tandemul constituit din componenta obiectivă şi din cea subiectivă, respectiv dintre factorii cu potenţial psihotraumatogen şi desemnările subiective ale acestora, ei adoptă denumirea de situaţie traumatică.

Psihotrauma este o agresiune strict personalizată. E de la sine înţeles că trecută prin filtrul subiectivităţii individului şi expresie a acesteia, trauma are un caracter pregnant individual. Subiectivitatea este nu numai cea care plasează la originea unei traume o anumită situaţie ci şi cea care o face unică şi-i dictează dimensiunile. Ea face ca ceea ce pentru un anumit individ constituie o dramă pentru un altul să reprezinte o simplă întâmplare nefericită, hazlie sau chiar benefică. Spre exemplu, moartea unui părinte, pentru unul din membrii familiei poate fi o dramă în timp ce pentru alţii, şansa de a-l moşteni. Mai mult, personalizarea poate merge până acolo unde individul poate percepe o ameninţare insurmontabilă chiar şi acolo unde aceasta nu are nici un temei real sau dimpotrivă, să o excludă acolo unde este evidentă pentru altcineva sau, şi mai mult, să o accepte ca pe o pedeapsă meritată sau ca pe ceva necesar sau justificat. Faptul reprezintă un obstacol redutabil pentru clinicianul, cercetătorul sau cei apropiaţi care vor să înţeleagă situaţia, s-o evalueze, să o compare sau să-i anticipeze evoluţia şi în anumite situaţii chiar să o identifice.

Herman (1992) spunea despre evenimentul potenţial traumatic că este extraordinar nu atât că apare rar, cât mai ales pentru că este copleşitor pentru capacităţile normale de adaptare la condiţiile de viaţă. Din punct de vedere neurobiologic, evenimentul/stresorul potenţial traumatic se caracterizează printr-un exces de stimuli externi căruia îi corespunde un exces de excitaţie la nivelul creierului şi al restului organismului, ceea ce împiedică funcţionarea sa normală.

Severitatea traumei este unul dintre factorii cu o mare influenţă asupra răspunsurilor de natură traumatică. Leonore Terr aprecia că trauma psihică apare când „persoana este asaltată de unul sau mai multe şocuri emoţionale bruşte, neaşteptate, extrem de intense şi copleşitoare. Evenimentele traumatice sunt externe, dar sunt rapid interiorizate”.

Van der Kolk afirma că „traumatizarea se produce atunci când resursele interne şi externe sunt incapabile să facă faţă ameninţării externe”. Astfel, intensitatea şi durata, ca şi caracteristici obiective ale unui eveniment, contribuie la severitatea lui deoarece modifică percepţiile individuale cu privire la controlabilitatea şi valenţa lui negativă.

Majoritatea oamenilor vor experimenta un anumit tip de pierdere pe parcursul vieţii. Acest lucru poate însemna pierderea unei relaţii, pierderea persoanei iubite în faţa morţii sau pierderea traumatică a sentimentului de securitate care ne era asigurat de presupunerea neîntreruptă că vom fi în siguranţă în lumea aceasta.

Pentru o mai bună înţelegere a suferinţei provocate de o traumă este necesar să definim conceptele de pierdere, suferinţă şi doliu. De-a lungul timpului, ele au fost folosite în relaţie cu noţiunea de traumă când ca sinonime, când ca termeni parţial suprapuşi celui de traumă sau ca noţiuni distincte şi contrastante. Trauma, pierderea, doliul au un numitor comun: suferinţa.

Experienţa suferinţei este inclusă în viaţa fiecăruia, chiar şi în a celor mai norocoşi. Suferinţa ne limitează aşteptările sau le elimină într-un mod foarte dureros, blocându-ne capacitatea de a acţiona. Suferinţa este un sentiment cauzat de orice stare care uzează sistemul nervos al unei persoane. Atunci când suntem conştienţi ne apare ca durere sau/şi tristeţe, iar când nu suntem conştienţi ca oboseală sau/şi încordare fizică. În ceea ce priveşte trauma şi pierderea, chiar dacă suntem conştienţi că suferim un eveniment atipic, nu conştientizăm întotdeauna repercusiunile sale asupra corpului. De asemenea, nu conştientizăm nici nevoia de a procesa şi asimila experienţa şi nici faptul că situaţia îi afectează pe toţi cei din jurul nostru. Oamenii, atunci când vorbesc despre suferinţă, indiferent că este provenită din traume sau pierdere, se referă la aceasta ca la un simplu proces individual, fără a avea vreo legătură cu altcineva sau cu propriile circumstanţe. Dar omul nu trăieşte izolat şi chiar dacă pierderea are o semnificaţie personală, mediul este şi el implicat. Suferinţa nu aparţine doar individului, în mod strict şi nici mediului, ci ambelor. Este vorba de suferinţă la graniţa de contact, suferinţă a relaţiei.

Pierderea este definită ca o parte centrală a experienţei umane. Ea este prezentă în numeroase aspecte ale existenţei, de la naştere şi până la moarte şi vizează elemente concrete/fizice sau abstracte (Rando, 1991). Pierderea fizică se poate referi la pierderea unui obiect semnificativ (exemplu: locuinţa sau un inel de logodnă), sau a sănătăţii fizice (aceasta poate varia de la o simplă răceală la o boală cronică sau incurabilă), a integrităţii fizice (ca urmare a amputării unei părţi a corpului rezultată în urma unui accident) sau a contactului fizic cu un părinte, prieten, copil, partener sau cu un animal de companie. O altă pierdere fizică poate fi  pierderea slujbei şi a resurselor financiare. Aspectele abstracte ale pierderii se referă la caracteristicile relaţiei (sentimentul de siguranţă, securitate, încredere), pierderea unor convingeri, idealuri.

James şi Friedman (2009) definesc suferinţa ca o reacţie normală şi naturală la pierderile de orice fel, în special la cele care au o însemnătate mare  şi care dispare treptat odată cu trecerea timpului. Suferinţa este definită prin intermediul conceptului de „durere fizică sau psihică” şi este asociată incapacităţii de identificare a sensului evenimentului devastator pornind de la convingerile fundamentale anterioare. Uneori, în definiţia suferinţei accentul cade pe răspunsul emoţional la pierdere, pe când în definiţia durerii, accentul cade pe durerea fizică. Durerea este un fenomen neuropsihic complex. Componentele care modelează durerea sunt componenta senzorio-perceptivă, cea motivaţională (care conferă caracterul dezagrabil) şi cea cognitivă (care integrează cele două dimensiuni anterioare prin sistemele de control: atenţie, anticipare, experienţă anterioară).

Suferinţa produsă de pierdere reprezintă preponderent răspunsul emoţional la pierdere, dar prezintă şi unele corelate fizice, cognitive, comportamentale, sociale, spirituale (Rando, 1991)  şi poate fi considerat mai degrabă, un produs al minţii.

Durerea este starea şi în acelaşi timp procesul ce urmează după pierderea unei persoane dragi. Aceasta este permanentă şi deşi unii autori consideră că durerea poate să apară fără moarte, ea este în general asociată cu evenimentul morţii. Durerea este un proces unic, este dinamic şi se schimbă constant de la o persoană la alta, dar şi între familii, culturi şi societăţi. Ea poate conduce la pierderea reţelelor sociale dar şi a celorlalte resurse tradiţionale ale celui care suferă (familie, prieteni, religie). Durerea se asociază în mod evident cu problemele de sănătate şi cu riscul de a dezvolta depresie. Acest risc este de patru ori mai mare în timpul primului an. De regulă, aproape jumătate dintre aceste persoane suferă de anxietate generală sau de atacuri de panică în primul an, iar în final creşte riscul de atac de cord sau de suicid. Durerea depinde foarte mult de trăsăturile persoanei: situaţia personală şi trecutul, cine este pentru ea persoana care a murit, cauzele şi circumstanţele morţii, relaţiile socio-familiale etc.

Prigersen (Prigersen et al., 1999) sugerează că durerea şi trauma se declanşează împreună, reacţiile următoare fiind prelungite şi dureroase, iar conform lui Rogehr şi Sussman (2004), spontaneitatea, violenţa şi simţul justiţiei asociate cu pierderea, de asemenea şi cu natura relaţiei dintre persoana decedată şi supravieţuitor, poate provoca atât traumă cât şi durere în acelaşi timp persoanelor, acest lucru ducând la o durere complicată. Potrivit lui Bonanno (2010) reacţiile durerii complicate tind să fie mai predominante în urma unor pierderi foarte grave, cum ar fi suicidul sau uciderea unei persoane iubite; şi moartea unui copil este asociată uniform  cu durerea complicată prelungită a părinţilor (Finkbeiner, 1996). Alti factori ce pot genera complicaţii (Shear, Boelen & Neimeyer, 2011) sunt vulnerabilitatea psihologică personală a îndoliaţilor, o posibila istorie de tulburări de comportament şi anxietate, ataşament evitant sau anxios şi o istorie de traumă sau multiple pierderi. În plus, factorii sociali joacă de asemenea un rol important în cazul durerii complicate, cum ar fi contextul în care se produce moartea, dar şi un serviciu social insuficient sau toxic şi/sau greutăţi financiare severe sau alt gen de obstacol.

Prigersen, Vandewerker & Maciejewski au făcut un rezumat al durerii complicate, după cum urmează: „Constituie un set persistent de simptome specifice ale durerii identificate la indivizii îndoliaţi cu dificultăţi semnificative în ceea ce priveşte adaptarea în faţa pierderii.” Toate aceste simptome sunt în relaţie cu integritatea sinelui traumatizată sau cu pierderea lumii prezumtive şi se manifestă prin amorţire, evitare, senzaţia de lipsa unui scop, necredintă, goliciune sufletească, lipsa speranţei, sentimente de moarte individuală parţiala, o imagine zdrobită asupra lumii şi tendinţa de a protesta în faţa situaţiei date.

Trauma şi durerea interacţionează în moduri multiple, iar încercarea de a face o diferenţă între cele două este de multe ori imposibilă. În plus, complexităţile la nivel inter- şi intrapersonal ale îndoliaţilor se pot manifesta cu o intensitate astfel încât să dezechilibreze viaţa, pot fi o expunere la o ameninţare a vieţii externe, aşa cum este definită trauma în DSM-IV (2000). În final, experienţa personală de proporţii traumatizante poate avea loc în cazul celor îndoliaţi care nu mai sunt atenţi la procesele externe care pot fi foarte traumatice. Deci, lumea unui individ se poate prăbuşi în jurul lui din cauza unui factor stresant sau în faţa unui doliu care este perceput în mod subiectiv ca traumatic sau copleşitor, dar în mod obiectiv poate să nu fie considerat aşa.

Bibliografie:

American Psychiatric Association (2003). DSM-IV-R. București: Editura Asociației Psihiatrilor Liberi din România.

Fischer, G., Riedesser, P. (2007), Tratat de psihotraumatologie, ediția a II-a revizuită și adăugită (traducere), București: Editura Trei.

Rothschild B. (2013), Corpul îşi aminteşte. Psihofiziologia şi tratamentul traumei. Bucureşti, Editura Herald.

Ruppert, F. (2012), Traumă, atașament, constelații familiale. Psihoterapia traumei (traducere), București: Editura Trei.

Vasile, D. (2012), Trauma familială și resursele compensatorii, București: Editura SPER. Colecția Alma Mater.

Turliuc, M.N., Măirean, C.  (2014), Psihologia traumei, Iaşi, Editura Polirom.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *